Ce aș face dacă Dumnezeu ar exista cu adevărat?
Imaginează-ți pentru o clipă că există un stat, o împărăție, care are legi asemănătoare cu cele 10 porunci: să nu furi, să nu ucizi, să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău etc. Dar, când te uiți mai atent, apare pe ultimul loc o lege mai ciudată, care-ți interzice să... nu poftești!
Ciudat, așa-i? Ce om din toată lumea asta ar putea să știe ce dorințe puternice și ascunse am eu în inima mea, și să-mi poată demonstra asta ca să fiu tras la răspundere? Există cineva care să-mi citească gândurile, să-mi cunoască inima...?
Bineînțeles că nu, cel puțin nu între oameni. Dar tocmai porunca aceasta dată de un așa-zis Dumnezeu care spune că va judecă într-o zi toate lucrurile și gândurile ascunse ale omului, ar trebui să mă pună puțin pe gânduri...
Dacă Dumnezeu nu există, atunci barierele conștiinței și ale moralități se risipesc. Nimeni nu poate da o definiție clară pentru ce este bine sau rău, deci indiferent ce aș face cu gândul sau fapta, n-ar trebui să mă ducă la vreo remușcare. Cine m-ar trage la răspundere? Și cum mi-ar putea demonstra cineva că e greșit? Autoritatea cui? AUTORUL unei opere are autoritate asupra ei să-i facă ce vrea. Dar omul, are vreun A U T O R ? E drept, nu? Însă, până la urmă ce e cu adevărat drept? Sau ce este adevărat...?
Totuși, în conștiința celor mai mulți dintre noi înțelegem că ceva este... ceva. Și că ar fi nebunesc să trăim într-o lume în care nimeni să nu dea socoteală pentru nimic.
Ce ai face dacă, într-adevăr, există cu adevărat un Dumnezeu, un Autor, care cunoaște îndeaproape fiecare colțișor al ființei noastre, și știe când ne trezim, când dormim? Ne-a văzut și ne-a cunoscut mai dinainte să venim pe lume. Cunoaște și înțelege perfect fiecare gând care ne trece prin minte, și de multe ori El însuși încearcă să ne vorbească, să ne îndemne în conștiința noastră ce să facem și ce nu, că să ne fie bine, doar că noi nu-L recunoaștem pe moment.
Eu, crezând la început că aș putea fi nebun, m-am gândit că dacă într-adevăr există Dumnezeul biblic, care a creat cerurile și pământul, și tot ce este în ele, înclusiv pe noi, oamenii... dacă acest Dumnezeu poate auzi și vedea ceea ce nimeni nu poate, adică în mine însumi, în mintea și inima mea, am început să-I vorbesc. Să comunic cu El în gânduri, chiar dacă la început părea o nebunie curată (dar m-am smerit și eu puțin și am făcut-o și pe asta). Să-L chem în viața mea, să-L pun la încercare prin a-I cere călăuzire și ajutor în lucrurile bune pe care am vrut să le fac. I-am cerut să-mi vorbească așa cum El știe cel mai bine că eu aș putea înțelege pe deplin că El există cu adevărat, fără a se formă în mintea mea tot felul de interpretări confuze. I-am cerut să-mi descopere ce este adevărul, dragostea, pacea, bucuria, iertarea, mângâierea...
Printre multele experiențe și revelații, El mi-a îndreptat privirile spre Biblie, sau Sfintele Scripturi. Apoi spre Fiul Său, Isus Hristos. Spre suferințele Lui pentru noi, spre dragostea Lui pentru a ne scoate din întuneric și păcate. Spre puterea de a renunța la mine însumi spre binele celor de lângă mine. Spre bucuriile și pacea deplină în mijlocul celor mai mari suferințe. Spre speranță și înviere... spre viața veșnică!
Te provoc să faci și tu la fel! Fă pe nebunul (o vei ști numai tu), cheamă-L cu toată inima în gândul tău, însistă să-L cauți pe Dumnezeul creator. Îți va răspunde și-ți va descoperi ,,lucruri mari, lucruri ascunse pe care nu le cunoști" - Ieremia 33:3